Anatol VIERU
- compozitor -
(n. 08.06.1926 Iaşi – m. 08.10.1998 Bucureşti)
Pentru alte surse CLICK AICI!

     Anatol Vieru studiază la Conservatoarele din Bucureşti (cu Leon Klepper, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri) şi Moscova (cu Aram Haciaturian), în această ultimă instituţie fiind coleg cu Edison Denisov, Alfred Schnittke, Sophia Gubaidoulina, Tiberiu Olah (ş.a.).
     
     Debutul în public îl marchează „Suita în stil vechi” (1946), printre alte prime lucrări numărându-se oratoriul Mioriţa, Cvartetele de coarde nr.1 şi 2, Concertul pentru flaut.
     
     Din anii '60, începe să fie cunoscut în vestul european, printr-un prestigios Premiu "Reine Marie José" (1962) pentru "Concertul de violoncel". Apoi, Fundaţia "Koussevitzky" îi va comanda o creaţie - Steps of Silence pentru cvartet de coarde şi un percuţionist (1968). De asemenea, participă la cursurile centrului de avangardă muzicală europeană de la Darmstadt şi scrie special pentru Festivalul de la Donaueschingen Sonnenuhr (Clepsydre I) în 1969, lucrare urmată în acelaşi an de un alt reper important al creaţiei lui Vieru, şi anume Le Crible d'Eratostene.
     
     Se cristalizează deja principiile de tehnică şi estetică muzicală ce vor guverna limbajul compozitorului: pornind de la sistemul modal (neomodal), el asimilează sugestii de la Bartók, Enescu, Webern, Messiaen, Şostakovici. La sfârşitul anilor '50, tratează intuitiv modurile prin teoria mulţimilor (intersecţii, reuniuni, complementare), iar în anii '60 conştientizează faptul că auzul muzical obişnuit receptează scările de sunete ca pe nişte mulţimi, în sensul matematic al cuvântului. Fără a fi matematician, Vieru extrage un model matematic ad-hoc. El nu preia serialismul în stilul anilor '60, ci fixează moduri, încrustându-le în marile blocuri sonore cu care experimentează asupra timpului muzical. De aceea, forme muzicale ca "clepsidre", "site", "ecran", "psalmi" revin în diverse ipostaze în creaţiile sale, fără ca aceste prototipuri să devină o "manieră": compozitorul detestă să compună "a la Vieru", era binecunoscut pentru nonconformismul său şi se declara în primul rând pentru o artă vie, bazată pe motivaţii interioare. În 1973, va locui un an în Berlinul Occidental, beneficiind de o bursă oferită de "Deutscher Akademischer Austauschdienst", când compune Simfonia a II-a, Tachycardies. Apoi, revenit la Bucureşti, scrie două opere neagreate de oficialităţi: Iona în 1976 (după tragedia lui Marin Sorescu şi gravurile lui Escher) şi Praznicul calicilor în 1978-80 (după o piesă de Mihail Sorbul). Şirul simfoniilor continuă cu cea de-a III-a, "Et la terre trembla", lucrare tragică şi catastrofică (1979).
     
     Paralel cu intensa activitate componistică şi cu cea didactică desfăşurată până la sfârşitul vieţii la Universitatea de Muzică din Bucureşti (unde predă compoziţia şi îndrumă doctorate în compoziţie), Anatol Vieru se preocupă de formulări muzicologice: în 1980 îi apare la Bucureşti Cartea modurilor (pentru carte primeşte titlul de doctor în muzicologie), completată cu o a doua parte şi tipărită integral în limba engleză în 1993. Autorul va constata similitudinea ideilor sale (de aplicare matematică în compoziţie) cu cele din muzicologia americană, va publica studii şi va ţine conferinţe la Darmstadt, Jerusalim, la universităţi din S.U.A. şi Canada, despre propriile lucrări şi principii de scriitură, despre postmodernismul muzical - pe care nu-l consideră un curent sau o şcoală, ci mai degrabă o situaţie istorică în care coexistă muzici modale, tonale şi seriale, o tehnică muzicală nonexclusivistă dar integratoare, care astăzi a devenit necesară. Drept mărturie a vocaţiei sale teoretice stau şi cele două volume de eseuri, Cuvinte despre sunete (Bucureşti, 1993) şi Ordinea în Turnul Babel (Bucureşti, 2001). În 1986, Vieru este distins cu renumitul premiu "Herder", atribuit la Universitatea din Viena pentru totalitatea creaţiei sale, pentru "calităţile excepţionale, inovaţiile şi fantezia muzicală".
     
     Vastul ansamblu al compoziţiilor sale include 6 simfonii, numeroase concerte, lucrări orchestrale, vocale, corale, camerale, tipărite la Salabert, Schott, Editura Muzicală, reproduse pe cd-uri la firmele Olympia şi Electrecord. Interpreţi şi orchestre de prestigiu i-au interpretat - în ultimele decenii - principalele lucrări; amintim doar pe Zubin Mehta, Ghenadi Rojdestvenski, Andrzei Markowski, Natalia Gutman, Vladimir Orloff, Constantin Silvestri, corul Madrigal, Musica Nova, Berliner Kammeroper, Regina Symphony Orchestra, orchestrele Suisse Romande, Südwestfunk ş.a., desigur şi un mare număr de interpreţi români.
     
     (Valentina Sandu-Dediu)

UCMR